“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, XIII, 4-8). Aceasta ar fi în câteva cuvinte concepţia lui Ioan Slavici despre iubire, aşa cum apare în romanul “Mara” sau în nuvelele: “Pădureanca”, “Scormon”, “Moara cu noroc”, fiindcă “dacă iubeşti cu adevărată iubire, vei face numai ceea ce crezi tu însuţi că este bine să faci, căci numai aceasta poţi să o faci cu toată mulţumirea” (I.Slavici, Fapta omenească).
Opera lui se situează sub semnul clasicismului, deoarece Slavici urmăreşte să creeze personaje complexe, care să reflecte o anumită mentalitate, personaje reprezentative ale societăţii în care trăia. E motivul pentru care Slavici plasează în centrul fiecărei creaţii un personaj care se detaşează de celelalte şi care are un statut aparte. Un astfel de personaj este Ghiţă din “Moara cu noroc” sau Simina din “Pădureanca” sau Persida din romanul “Mara”. Aşa cum apreciază şi M. Popescu “chiar dacă textul lui Slavici, pentru unii, pare a nu spune nimic sau foarte puţin, el cercetează, de fapt, straturile cele mai adânci ale conştiinţei umane”, Slavici fiind, de altfel, cunoscut ca “un scriitor al condiţiei umane problematice”.
Romanul “Mara” a apărut în anul 1894 în revista “Vatra” şi în volum în anul 1906. Acest roman inaugurează o direcţie nouă în literatura română prin realizarea unor personaje complexe, prin zugrăvirea realistă a mediului transilvănean şi prin analiza psihologică a sufletului uman. Deşi surprinde târgul transilvănean care trece prin multiple transformări şi patima de înavuţire a omului, romanul “Mara” este înainte de toate un roman despre iubire şi căsătorie. Scriitorul prezintă evoluţia a trei cupluri diferite: unul deja format şi consolidat (Hubăr-Hubăroaie), unul format dar pe punctul de a se destrăma (Bocioacă-Marta) şi un cuplu în formare (Naţl-Persida).
Persida reprezintă “centrul” acţiunii romanului, punctul central în care se întâlnesc şi se întretaie toate liniile de relaţie dintre ea şi celelalte personaje care o înconjoară. Însă pentru a accede la centru, personajul este supus unei consacrări, unei iniţieri, unei existenţe ieri profane şi iluzorii căreia îi va succede, neapărat, o nouă existenţă reală, durabilă, eficace. Astfel, se poate spune că Persida, iubindu-l pe Naţl şi căsătorindu-se cu el, parcurge un adevărat traseu iniţiatic care o face să înţeleagă şi să vadă altfel lucrurile din jurul ei, viaţa în general, îi formează personalitatea, o maturizează.
Slavici este unul dintre scriitorii care descriu o iubire respinsă, condamnată nu doar de instanţe exterioare, dar mai ales de înşişi cei care iubesc. Aşa este cazul celor doi tineri din romanul “Mara”: Persida, o fată de 18 ani “înaltă, lată-n umeri, rotundă şi cu toate astea, subţirică s-o frângi din mijloc; iar faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de o albeaţă prin care numai din când în când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală” şi Naţl, un băiat de 21 de ani, care ”deşi măcelar, era aşa la înfăţişare, om plăcut, parcă mai mult fată decât fecior (…), cu mustaţa plină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos, semăna mai mult a cofetar decât a măcelar. Ai fi crezut că nu e în stare să frângă gâtul unei vrăbii”. Prima lor întâlnire poate fi pusă sub semnul destinului, deoarece ea s-a produs într-o zi de primăvară, când vântul …a spart o fereastră de la mănăstirea unde trăia Persida. Când a văzut-o pentru prima dată, Naţl “rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăingeniţi. Îi era parcă s-a rupt, s-a frânt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.” Reacţia Persidei a fost asemănătoare: ”Obrajii ei se umplură de sânge, şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă. Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.” Această dragoste la prima vedere, adevărată coup de foudre, i-a marcat existenţa tinerei fete căci “atât a fost numai, şi gândul copilei era mereu la fereastra cea spartă, la frumuseţea zilei de primăvară, la omul ce stătuse acolo, peste drum, cu ochii uimiţi şi răsuflarea, parcă, oprită.”
Evoluţia poveştii de iubire dintre aceşti doi tineri este urmărită de Slavici de-a lungul întregului roman. Slavici se dovedeşte a fi un bun observator al sufletului omenesc, iar descrierile sentimentelor celor doi îndrăgostiţi sunt edificatoare. În capitolul IV, intitulat “Primăvara”, Naţl o întâlneşte pe Persida pe pod: “Cum să treacă ? Cum să calce ? Cum să-şi ţie mâinile? Cum să se uite la ea? Să-şi ridice pălăria ori să facă ca şi când n-ar cunoaşte-o?” Ca orice iubire însă, şi iubirea lor se loveşte de o serie de obstacole care le marchează existenţa. Interdicţia care condiţionează iubirea lor se manifestă pe trei planuri: mai întâi este vorba de naţionalitatea tinerilor: ea este româncă şi el neamţ, iar nici una dintre cele două familii nu vrea “să-şi spurce sângele”; apoi condiţia socială constituie o piedică pentru împlinirea iubirii lor: Naţl face parte dintr-o familie considerată înstărită, iar Persida este orfană; de asemenea, există între cei doi tineri o interdicţie morală: putem vorbi despre incompatibilitatea temperamentelor , fiindcă se întâlnesc două spirite diferite, femeia reprezentându-l pe cel superior… Un singur exemplu este suficient pentru a ne da seama că iubirea lor a fost de la început una…imposibilă şi interzisă: “Da, e fata Marei! grăi Hubăroaie mai întâi mirată, apoi dezamăgită. Păcat îi venea să zică, dar n-a rostit vorba. Era oarecum înduioşată că e mare nenorocire să fii atât de fragedă, atât de frumoasă şi să ai mamă pe Mara, precupeaţă şi podăriţă.”(s.n.)
Slavici insistă mult asupra acestui cuplu, tocmai pentru a pune în evidenţă dificultăţile prin care erau nevoiţi să treacă doi tineri de naţionalităţi diferite, de la opoziţia categorică a părinţilor şi până la mustrările de conştiinţă pe care ei singuri şi le făceau. Persida este însă personajul pozitiv, cu o personalitate puternică, care îşi învinge teama şi emoţiile inerente începutului vieţii conjugale, prin felul în care înţelege dragostea, deoarece ea vede în iubire nu numai o dezlănţuire a inimii, ci şi o mare responsabilitate. Deşi fusese curtată şi de teologul Codreanu, care o adora (“Ah, ce femeie, ce …fiinţă! Ce ademenitor îi era zâmbetul, ce dulce supărarea, ce uşor curgeau vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi era sufletul!”) , Persida hotărăşte să se căsătorească cu Naţl pentru că, spune scriitorul, “ea simţea că destinul ei s-a identificat cu al lui Naţl…”
După ce sunt cununaţi pe ascuns de teologul Codreanu, Persida şi Naţl pleacă la Viena, convinşi fiind că vor reuşi să se descurce singuri. Numai că la Viena, cei doi tineri descoperă că nu se cunosc îndeajuns şi că nu vor putea depăşi toate problemele care se ivesc în viaţa lor. Naţl devine violent, nepăsător şi fără conştiinţa îndeplinirii obligaţiilor conjugale. Aşa se va comporta şi la întoarcerea în ţară, în ciuda faptului că Persida rămâne însărcinată. Spre deosebire de Naţl, Persida dovedeşte admirabile calităţi de soţie, este harnică şi chibzuită. Ea înţelege că integrarea în comunitate şi împăcarea cu părinţii reprezintă condiţiile ca ei să fie consideraţi nu un cuplu, ci o familie. E motivul pentru care nu-l părăseşte pe soţul ei, având conştiinţa datoriei de soţie şi orgoliul de a nu-şi distruge căsnicia. De aceea, ea îl dojeneşte uneori: “dă-ţi seama…cum te-ai fi simţit şi ce ai fi făcut, dacă eu aş fi fost atât de slabă ca tine şi aş fi plecat ca la întoarcerea ta să nu mă mai găseşti acasă.Mi-a venit şi mie să plec, dar ştiam că acesta e un lucru pe care nu trebuie să-l fac şi m-am stăpânit…”. Iar suferinţele Persidei au fost răsplătite pentru că a adus pe lume un copil care nu numai că i-a salvat căsnicia dar i-a adus alături de ei şi pe părinţi, i-a adus pace în suflet…
Iubirea dintre Persida şi Naţl repetă, într-un fel, iubirea dintre Simina şi Iorgovan din nuvela “Pădureanca”, numai că de data aceasta destinul a vrut ca iubirea să se împlinească. Persida este o fiinţă convinsă că “o singură dată în viaţă iubeşte omul cu adevărat.”. Ea luptă, ca şi Simina, pentru dragostea sa. Salvându-se pe sine, Persida îşi salvează dragostea, îşi salvează căsnicia, îşi salvează familia. Prin urmare, se poate spune că Slavici a reuşit să prezinte evoluţia acestui cuplu de la primele manifestări timide ale sentimentului de iubire până la întemeierea şi consolidarea unei familii.
Celelalte două cupluri din roman au apariţii episodice. Hubăr-Hubăroaie este un cuplu inedit, fiind părinţii lui Naţl. Ei se considerau o familie înstărită şi nu puteau concepe, mai ales Hubăr, ca unicul lor fiu să fie căsătorit cu fata Marei. Hubăr “deşi împlinise 46 de ani şi era om cu multă chibzuială, nu părea deloc a om care să-i fie tată lui Naţl. Lasă că era om bălan, cam slab şi cu obrajii roşii” pe când nevasta lui era “o femeie aşezată, cam ţâfnoasă şi neîngăduitoare”.
Al treilea cuplu din romanul “Mara” este Bocioacă-Marta. Acesta este un cuplu căruia scriitorul îi acordă mai puţină importanţă, dar totuşi prin prezentarea lui, Slavici sancţionează necruţător lipsa de moralitate a oamenilor. Bocioacă este starostele cojocarilor şi toţi îl consideră un om cu stare. Căsătorit cu Marta, ei au trei copii: “doi băieţi mai mici şi o fată mai măricică, Sultana.” Marta “se simţea încă de tot tânără şi era mereu gătită, mereu voioasă, aproape zburdalnică, doritoare de petreceri şi uşoară, aşa se zicea, şi de inimă şi de minte (…), şi se deprinsese ca toate să-i vie de-a gata şi n-a ajuns niciodată să afle ce sunt grijile vieţii.” Poate tocmai acesta a fost motivul pentru care ea a căutat să-şi “complice” existenţa alături de băiatul Marei, Trică. De aceea, ca şi în cazul familiei Hubăr, nu cred că se poate vorbi despre iubire, ci mai degrabă despre “o rutină” a vieţii pe care personajele o acceptă din diferite motive.
În concluzie, se poate spune că Ioan Slavici a reuşit să surprindă, printr-o fină intuiţie şi analiză a sentimentelor personajelor, o imagine realistă a societăţii, în care locul cel mai important trebuie să-l aibă familia, căci ea reprezintă nucleul de bază al oricărei colectivităţi.
“Apogeu al creaţiei lui Slavici, operă de seamă a literaturii noastre clasice, romanul “Mara” este o frescă, uluitoare şi astăzi în complexitatea ei, a unei lumi apuse, la înţelegerea căreia aduce o valoroasă contribuţie. După ce a cunoscut în trecut contestări categorice, alături de unele aprecieri elogioase, romanul se bucură astăzi de unanima preţuire ce trebuie acordată unei lucrări în al cărei mesaj posteritatea a desluşit imaginea unui scriitor realist de indiscutabilă originalitate”(Constantin Măciucă). Mai mult de-atât, I.Breazu afirmă că: “Slavici este adevăratul părinte al prozei ardelene. Agârbiceanu, Rebreanu, P.Dan dezvoltă, fiecare în felul său, anumite date sau virtualităţi ale prozei lui Slavici. S-au născut din Popa Tanda ca marii realişti ruşi din Mantaua lui Gogol.” ..
Cunoscut mai întâi din revista ,,Vatra”(1894) de un cerc mai restrâns de cititori,intrat apoi în conştiinţa publicului şi a criticii literare o data cu publicarea în volum (1906),romanul ,,Mara” a cunoscut trei ediţii în timpul vieţii autorului,fiind tradus şi în numeroase limbi străine.Interesul pentru roman a crescut de la o ediţie la alta.Paralel,critica şi istoriografia literară şi-au îmbogaţit,adâncit şi,nu de puţine ori,şi-au revizuit judecăţile de valoare asupra romanului.
Prin elementul social şi îndeosebi cel etnografic – lumea târgului transilvănean,viaţa breslelor,obiceiurile la culesul viilor în Podgoria Ardealului ,Verboncul - ,prin oglindirea realista a societaţii transilvane de la jumătatea sec. al XIX-lea , romanul ,,Mara” capătă şi istoricitate,cu toate că nu este un roman istoric.
Viaţa meseriaşilor,munca în atelierele meşteşugăreşti,tradiţiile păstrate în sânul breslelor erau teme deja întâlnite în literatura universală,încă de la începutul sec al XIX-lea.Bun cunoscător de limbă şi literatură germană,lui Slavici îi erau familiare povestirile lui Ernst Theodor Amadeus Hoffman: ,, Meister Floch” , ,,Meister Johannes Wacht” şi ,îndeosebi, ,, Meister Martin,der Küfner und seine Gesellen” . Sunt prezente aici raporturile dintre calfe şi patroni,munca şi viaţa în atelierele meşteşugăreşti,alegerile din bresle,concurenţa între calfe pentru obţinerea mâinii fetei meşteşugarului etc. .
Deşi există mai multe elemente prin care este realizată monografia,în acest roman unele fragmente scot cel mai bine în evidenţă caracteristicile sale.
Un punct de plecare îl constituie situarea în timp şi spaţiu a acţiunii, adică la mijlocul sec. al XIX-lea,în timp ce spaţiul este redus la zona Lipova-Radna-Arad,doar episodic acţiunea desfăşurându-se şi în alte puncte geografice.Date mai concrete pentru încadrarea acţiunii în epocă găsim în roman: Hubăr,măcelarul din Lipova,realizează în timpul ,,revoluţiei de la 1848 o frumoasă avere” ,apoi ca ,,beamter” îi merge şi mai bine; despre Andrei Corbu,nobil de Cărpeniş,se aminteşte că a fost închis în timpul ,,revoluţiunii” pentru ca în anii următori să nu mai reprezinte ,,nimic” .Însă cele mai importante rămân informaţiile din capitolul ,,Verboncul” ,prin relatările despre luptele duse de italieni,sub conducerea lui Garibaldi,pentru unificarea Italiei,care culminează cu victoriile din 1859 împotriva armatelor austriece : ,,Feciorii duşi în cătănie, pe la Mantaua,Verona şi Veneţia scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi ,mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme şi să-i ridice împotriva împaratului” .Aşadar, putem localiza acţiunea romanului ,,Mara” între anii 1850-1860 .
Lumea meseriaşilor din acea zonă ,a târgoveţilor, este lumea pe care Slavici o cunoştea din vremea copilăriei.Astfel,mediul este redat în această zonă de interferenţă dintre sat şi oraş ,într-un târg ardelenesc de pe valea Mureşului şi , ,,spre deosebire de marile nuvele,unde lumea era aproape exclusiv ţărănească” , în ,,Mara” ,ea se compune din negustori şi mică burghezie . În Lipova şi Radna – târguşoare abia pornite pe calea urbanizării, îndeletnicirile coexistau înte ele . ,,Precupeaţa” Mara moştenise de la răposatul ei soţ o livadă cu pruni pe lunca Mureşului şi o vie în dealul dinspre Păuliş . Starostele Bocioacă şi toţi ceilalţi aveau şi ei locuri de cultură în jurul orăşelului,pe care le munceau la timpul potrivit , ca buni gospodari,paralel cu meseria. De aici şi mentalitatea lor de săteni,prezentă în legile nescrise ale colectivităţii.
Capitolele din ,,Mara” dedicate lumii breslelor transilvane nu alcătuiesc tablouri disparate,ci se integrează organic acţiunii prin afinităţile şi antagonismele dintre personajele romanului.Episoadele dedicate cojocarului Bocioacă şi ucenicului său Trică, măcelarului Hubăr şi fiului său Naţl – mai ales pregătirii acestuia pentru ,,lovitura de măestru” în urma căreia trebuia să fie primit în sânul breslei -,se constituie în veritabile pagini de antologie ,în care documentul de epocă este dublat de măiestria comunicării artistice,ca şi în capitolul dedicat culesului de vii în Podgoria Ardealului,săteanul producător de vinuri devenind şi el un ,,maestru” viticultor ,dublat însă şi de ,,negustorul” care ştie cum să-şi valorifice produsul viticol : „De la Radna înainte,spre apus,se întinde podgoria cea vestită a Aradului,un lung şir de dealuri acoperite cu vii.Cale de o zi bună,până la Măderat,la poalele dealurilor,sat se înşiră de sat,iar printre vii sunt risipite cramele,pe care nimeni n-a încercat să le numere.[...] Ici fluier,colo cimpoi,mai departe o chitară,o vioară,o harmonică şi iar un taraf de lăutari,pretutindenea câte o descărcătură de puşcă,o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în botoi, şi toţi stau la poveşti,cântă,joacă,petrec în zburdalnică învălmăşeală.”
Sunt prezente şi câteva dintre instituţiile satului : mânăstirea cu ,,ferestrile date în alb,ca să nu se vadă prin ele” , care nu se deschideau niciodată, şi cu ziduri înalte ,biserica ,şcoala.
Rânduiala breslelor,ca şi tradiţia, ,,era păzită cu sfinţenie”, ,,iar după rânduiala breslei nu puteau să intre în rândul patronilor decât acela care şi-a făcut anii de ucenicie,a lucrat un an la patronul care l-a scos calfă şi a mai făcut şi doi ani de călătorie.”Cel mai pătrunzător fragment în această direcţie este în cap. al XIII-lea : ,,După rânduiala breslelor,calfa de măcelar care avea să facă în faţa starostelui şi a oamenilor de încredere ai breslei tăietura de măiestru. [...] Drept încheiere se făcea cântărirea...”
Un alt pasaj memorabil este şi prezentarea târgului de toamnă de la Arad : „Mare lucru târgul de toamnă de la Arad ! Timp de câteva săptămâni ,drumurile de ţară toate sunt pline de care încărcate,care aduc bogăţiile din şapte ţinuturi ,ca să le desfăşoare prin pieţele şi prin uliţele Aradului şi pe câmpia dimprejurul lui,unde s-adună care cu poame de pe Crişuri şi din valea Mureşului... Ce mulţime de oameni şi ce amestecătură de porturi şi de limbi ! E parcă aici e mijlocul pământului unde se întâlnesc toate neamurile...români,colo unguri,mai departe şvabi ori sârbi,iar printre aceştia slovaci,ba până chiar şi bulgari. [...] ”
Totodată,un aer dramatic învăluie romanul în capitolul al XIX-lea, odata cu recrutarea pentru armată şi Verboncul : „[...] În vreme ce recrutarea se făcea cu uşile închise,Verboncul era în piaţă,...Acela care prindea mâna ori primea şapca era prins,trebuia să deşerteze ş paharul şi ,vrea,nu vrea ,era trecut în condică şi i se număra şi o sută de florini drept bani de cheltuială. Şi nu era unul căruia i se-nfunda şapca pe neaşteptate în cap,apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo... De aceea toată lumea era cuprinsă de spaimă şi mumele-şi puneau sub lacăt feciorii,iar femeile îşi ţineau de pulpană bărbaţii [...]”
Din conflictele existente în roman,putem deduce că legile naturii şi ale colectivităţii sunt în continuă schimbare ,celor mai vârstnici fiindu-le greu să se adapteze,să lase frâu liber dezvoltării tinerilor care aveau deja în simţământ tradiţia ,dar căutau noutatea .
„<